Funcţionari publici, parlamentari, miniştri, departamente, organizaţii media, ONG-uri şi mulţi alţii, toţi ca unul muncesc cu sârg, cot la cot, pentru binele societăţii. Observă cetăţenii sau nu, asta-i altă discuţie. Iată aceşti oameni care «fac» ceva pentru oameni au tendinţa să uite uneori de misiunea sau de scopul funcţiei pe care o prestează, fiind remunerat din bani publici. Adică, din banii noştri. Şi tot ei se supără, uneori.
Bunăoară, filmam un reportaj la penitenciarul de la Rusca. Nu este uşor să discuţi cu oamenii privaţi de libertate. La ei, timpul curge altfel, iar suferinţa, durerea lor, deseori, nu este pe înţelesul nostru. Putem sa ne imaginăm. Atât. În fine, timpul rezervat pentru filmări era pe ultima sută de metri, mai exact, ultimele minute. Şi pentru că-i vorba de un penitenciar, evident, filmările sunt însoţite de un gardian care este şi ghid, şi pază. Când expirase ultimul minut, radio-telefonul din mâna gardianului, pe care nu-observasem până atunci, începu să scoată sunete bizare. Primele cuvinte nu le-am înţeles, pentru că erau ceva «codificate», următoarele, însă, au fost foarte clare: «Unde-s jurnaliştii ăia? Fugăreşti-i afară!»
D-na gardian se ruşinase pentru colegul său… grăbit cu vorba. I-am făcut un semn de înţelegere, «nu face»… Ne-am despărţit pe un ton prietenesc. Plecam şi abia aşteptam să povestesc colegilor această ”vrăjmăşie» eternă din partea oamenilor care lucrează pentru oameni. Din această categorie, fără greş, fac parte şi gardienii penitenciarului de la Rusca.
notă: acest text a fost publicat şi aici.
